Cuvânt duhovnicesc

Este nevoie să te lepezi de tine însuți, dar nu după cum crezi și voiești tu, ci după cum trebuie. Pentru că este posibil să te lepezi de tine însuți, însă să te lepezi doar de unele lucruri superficiale, care nu contează, în timp ce pe adâncul sinelui tău nu-l primejduiești cu nimic.

Puterea celui ce dorește să dobândească virtuțile stă în a nu se descuraja atunci când se întâmplă să cadă, ci în a-și urma calea, căci doar îngerii nu cad.

Mare lucru bun este a învăța smerenia lui Hristos, ea face viața mai ușoară și fericită și totul devine dulce inimii. Numai celor smeriți li se descoperă Domnul prin Duhul Sfânt, dar dacă nu ne smerim nu vom putea vedea pe Dumnezeu.Ca să te mântuieşti trebuie să te smereşti, pentru că omul mândru, chiar dacă ar fi băgat cu de-a sila în Rai, nu şi-ar găsi acolo odihna, ar fi nemulţumit şi ar spune:  „De ce nu sunt pe primul loc?”. Dar sufletul smerit e plin de iubire şi nu caută întâietăţi, ci doreşte binele pentru toţi şi se mulţumeşte cu orice.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul nu se teme de nimic, afară de păcat, și îndeosebi de păcatul mândriei. Sufletul știe că Domnul ne iubește, iar dacă Dumnezeu ne iubește, de ce să ne temem?

Să fim Oameni. Iar a fi oameni înseamnă a trăi cu conștiința că ne vom înfățișa înaintea lui Dumnezeu și vom da socoteală pentru darurile cu care El ne-a dăruit.

Să nu tulburi de cazi în fiecare zi, nici să ieși din luptă. Ci stai bărbătește și cu siguranță îngerul care te păzește va prețui răbdarea ta. Rana ta este ușor de tămăduit cât este încă proaspătă și caldă. Dar cele învechite, neîngrijite și învârtoșate, sunt greu de vindecat și au nevoie de multă osteneală pentru vindecare.

Starea de har nu poate fi egalată de nici un extaz firesc. Ea este excepțională și se simte numai datorită atingerii Domnului de suflet. Harul se dăruiește oricui se întoarce sincer spre Domnul. Așa spune Sfântul Macarie Egipteanul. Și se dăruiește la început, iar apoi se ascunde. Domnul prin acest lucru doar ne dă de înțeles că există un motiv pentru care  să ne trudim și să mergem în urma Lui. Starea aceasta nu poate fi egalată de nici un extaz firesc. Ea este excepțională și se simte numai datorită atingerii Domnului de suflet. A prelungi această stare nu stă în puterea noastră, dar ceva asemănător putem produce prin trezvie.

A trăi cum se cuvine înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni și cu toți să fii respectuos.

Unul văzându-l pe altul lucrând și ostenind, îi zice: "Stai să te odihnești puțin!" și pune mâna la treabă în locul lui. Și primul se odihnește omenește, dar celălalt primește bucuria și odihna dumnezeiască. Bucuria cea mai mare o primește cineva prin jertfă. Printr-o mică milostenie sau bunătate față de semenul nostru, sufletul primește o bucurie dumnezeiască pe care nici cel mai mare cardiolog nu poate să i-o dăruiască.

Frica de Dumnezeu este o stare de început, dar asta nu înseamnă că ea încetează vreodată. Ea este întoarcerea omului spre Dumnezeu, simţirea măreţiei şi sfinţeniei lui Dumnezeu, dorirea lui Dumnezeu Însuşi, Care să fie al meu. Frica de Dumnezeu are o felurime de înțelesuri. Frica începătorului înseamnă tremuratul inimii mele înaintea înfricoșătorului Dumnezeu, pe care-L simt ca „periculos” și nu știu ce să fac. Tremur cum tremura Adam și Eva și s-au înfricoșat și s-au ascuns. Această frică însă o face să se sfârșească iubirea. Așadar, iubirea este îndrăzneală și alungă frica celui lipsit de îndrăzneală. „Iubirea scoate afară frica” nu se referă la frica începătură a înțelepciunii, ci la cea cea decurge din vrăjmășia, din lipsa îndrăznelii și a bunei conștiințe. Când iubesc pe Dumnezeu, atunci îmi plec capul, mă robesc Lui și dobândesc îndrăzneală.