„Sihăstria Putnei - Portret de monah în prag de iarnă”

Versiune tipar PDF version Send by email

Un articol despre Sihăstria Putnei, publicat în revista „Formula AS”

Un "Cine" numit Hristos 

Te opreşti în faţa mănăstirii și privești îndelung. Oricât ai căuta, nici o comparație nu i se potrivește. Durează, până să înțelegi că, de fapt, Sihăstria Putnei nu este un loc anume. E mai degrabă un sentiment, o nostalgie din care mai răzbate, ca un ecou, câte ceva din troparul anahoreților bătrani și rugăciunile dimineții. În preajma icoanelor făcătoare de minuni ale mănăstirii și a Sfinților putneni care urmează a fi canonizați (Sila, Natan si Paisie) cuvintele sunt de prisos. Locul vorbește de la sine și, deloc întâmplător, daca îl cauți și îl rogi pe starețul Nectarie să spuna ceva despre Sihăstria Putnei, părintele tresare ușor încurcat, se scuză cu multele treburi gospodărești pe care le are de împlinit și apoi te îmbie să privești cu ochii tăi. Pe ușa ce dă în pridvorul bisericii, stă înrămat istoricul mănăstirii. 600 de ani povestiți deodată, ca o suflare, vorbind despre Marele Ștefan și despre Daniil Sihastru, al cărui deget se află și astăzi, ferecat cu argint și mărgaritare, într-un sipet tăinuit la Putna.

Degeaba insiști, întrebând curios de ce simt oamenii nevoia să vină la mănăstire. Părintele Nectarie oftează, își cumpănește vorbele și, întru târziu, recunoaște că e greu de spus. "Nimeni nu cunoaște răspunsul cu precizie... Știm cum este o mănăstire. Știm unde să o găsim. Aflăm din când în când de ce este nevoie de o mănăstire, dar esența acestui loc sacru, tocmai asta ne scapă. Ne scapă, deoarece oamenii care nu sunt din mănăstire se mulțumesc doar să caute drumul până la ea, să se minuneze în fața zidurilor mănăstirii, dar nu au aplecare și timp să pătrundă în taina vieții ei. Nu au timp, pentru că sunt grăbiți. Pentru că mai au și alte mănăstiri de vizitat... Nu greșesc dacă spun că la poarta oricărei mănăstiri stau două lumi, două lumi, dintre care una știe, și cealaltă e doar curioasă... Ar trebui ca oamenii care ne bat la poartă să afle că mănăstirea nu este un lucru anume, un "Ce", un "Ceva". Mănăstirea este un "Cine", numit Hristos. Este un trup, un suflet, o ființă, în fața căreia inima tresare cu bucurie, așa cum tresare în fața lui Dumnezeu. Mănăstirea nu trebuie gândită nicicum ca o prelungire a pământului. Pământ e destul... Când eram eu copil, mă întrebam de multe ori ce-i între cer și pământ. Mai târziu aveam să aflu că între cer și pământ este mănăstirea. Tot așa trebuie să trăim și noi, călugării - cu picioarele pe pământ și ochii spre cer".

Crucea strălucitoare

La Sihăstria Putnei, monahii sunt grăbiți și cu treabă în orice moment al zilei. Nu prea ai cu cine vorbi. Părintele Nicodim trebăluiește la arhondaric, părintele Damaschin nu prididește să mai spovedească pelerini veniți din toată țara, în timp ce părintele Gavril îmbie pe credincioși să intre în trapeză, să guste din vinul negru și vârtos al mănăstirii, deopotrivă cu bucatele pregătite numai cu legume călugărești, crescute în grădină, prin vrerea lui Dumnezeu, fără pic de adaosuri sau alte chimicale. Doar părintele Serghie, monahul de la pangar, „bibliotecarul” răspunzător cu albumele și cărțile religioase, pare ceva mai liber și dispus să te asculte.

Îmbrăcat după cuviință, în hainele cernite ale rasoforului, stă aplecat cu totul asupra Psaltirii și citește ușor legănat, în ritmul respirației, pentru ca apoi să-și ridice privirea și să se lămurească, înclinând ușor din cap - da, a auzit și a citit „Formula AS”, însă el nu poate spune prea multe despre mănăstire. Nu are mulți ani de când a venit la Sihăstria și, ca filosoful din vechime, știe că nu știe nimic. Ceea ce poate el să zică este că „viața de călugăr e fără egal”. Atât și nimic mai mult. O spune un om cândva boem și libertin, care a fost profesor de muzică, profesor de franceză, inginer și chiar autor al unor importante brevete de invenție. Un om care a trăit din plin experiențele tinereții, fără a-și refuza curiozitatea de a trece prin cele mai ciudate experiențe ezoterice - de la budism, până la reyki și tantra yoga.

Pe Hristos l-a descoperit târziu, după ce a absolvit Politehnica din Brașov și a devenit autorul unei invenții ce se anunța revoluționară în domeniu (turbina cu ax orizontal). „În acea perioadă, mă simțeam un geniu neînțeles”, își amintește părintele Serghie. „Voiam bani și glorie, dar momentul întârzia să apară, așa că am început să mă tulbur, să cad în deznădejde. Când l-am cunoscut pe părintele Nectarie eram pe marginea prăpastiei, iar el a simțit deznădejdea mea și m-a poftit să-l însoțesc, să-mi iau un răgaz de odihnă. Așa am ajuns într-o chilie de la Sihăstria Putnei unde, inspirat de viața tihnită din jur, am început să mă rog, cum nu mă rugasem niciodată în viața mea, cerându-I lui Dumnezeu să-mi vorbească. Să-mi spună clar ce-i cu mine și ce am de făcut în viață... Am venit pentru câteva zile și n-am mai plecat niciodată. Dumnezeu m-a întors din drum. Mi-a dat semn imediat. Mi-a scos în fața ochilor o cruce mare și plină de strălucire, tocmai când citeam Acatistul Mântuitorului. Asta m-a tulburat puțin, neînțelegând semnificația crucii (eu voiam bani, nu cruce). Apoi m-am așezat pe pat, m-am recules în voia Domnului și, întru târziu, simțind liniștea blândă și albă care mă copleșea, mi-am dat seama că Dumnezeu îmi vorbise deja, că locul meu era în mănăstire și drumul meu trebuia să înceapă chiar din chilia în care mă aflam". Continuarea puteți citi în revista „Formula AS”.

Alte articole despre:

Adăugați un gând