„O convorbire cu Părintele Efrem din Arizona (Filotheitul)”

Părintele Efrem: Priviți această fotografie a lui Gheron Iosif Isihastul. Am avut parte de un mare duhovnic. Era ca un foc nestins – un om-fenomen. Gândurile sale erau pe de-a-ntregul la cele duhovnicești; așa viețuia el.

Două erau cuvintele pe care ni le spunea mereu – răbdare și rugăciune, și, în acest fel, Providența ne ajută după voia Sa. Făcând ascultare față de el, nu ne-am certat niciodată între noi. Alții din exterior ne-au creat probleme, calomniindu-l pe Părinte, dar Gheron Iosif obișnuia să spună: „Lasă-i să vorbească, noi nu le vom răspunde nimic”.

Părinte, suntem foarte slabi în toate privințele. Ce se va întâmpla cu noi?

Trăim vremuri diferite acum. Gheron Iosif absolvise „universitatea” duhovnicească. Sunt bucuros că voi învățați la „liceul” duhovnicesc. Există în zilele noastre o confuzie duhovnicească atât de mare! O mare tornadă risipește totul. Țineți strâns îmbrățișată tradiția pe care v-am oferit-o și fiți încredințați că, în vremurile noastre, este un act de mărturisire a credinței să spunem că Iisus Hristos este Domnul Dumnezeul nostru. Puterile întunericului nu vor asta.

Părinte, după atâția ani de luptă, ce a rămas în sufletul sfinției voastre?

Totul este de importanță secundară, totul este secundar. Primul, principalul, este numele Hristosului nostru și acum pot spune că, de-a lungul anilor care au trecut, am văzut cu ochii mei cum numai cu iubire oamenii devin biruitori. Viața mea a însemnat lucrare și durere, viețuire în sărăcie, în timpul ocupației nemțești, foamete în timpul ocupației, ispite și necazuri în mănăstiri. O mare luptă. Numai numele lui Hristos și al Maicii Domnului m-au ajutat să le străbat pe acestea toate. Cine nu cheamă zilnic numele lui Hristos și al Maicii Domnului nu se poate numi creștin.

Cu alte cuvinte, rugăciunea lui Iisus este cea mai puternică?

Desigur, pentru că atunci avem în permanență ținerea de minte a lui Hristos. Sfinții Părinți, care erau luminați, ne-au lăsat aceste mici rugăciuni. Câteva cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi” și „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne”. Nu avem nevoie să citim enciclopedii, nici multe cărți. Cu aceste două rugăciuni scurte, toți creștinii se pot mântui. Monahii, care nu au preocupări lumești, se roagă mult și ajung la înălțimi duhovnicești. Pomenirea numelui Maicii Domnului ajută mult, de asemenea. Este ca și cum aceștia șoptesc direct la urechea lui Hristos, pentru că ei sunt dedicați rugăciunii, aceasta este lucrarea lor principală; și oricine are darul rugăciunii în inima sa, atunci când moare nu este necăjit de trecerea vămilor. Imediat după moarte, unii ca aceștia merg direct la Hristos. Nu există piedici, pentru că numele lui Hristos are putere multă. Dumnezeu văpaie este.

Dar Acatistul către Maica Domnului Născătoarea de Dumnezeu este o rugăciune puternică?

Desigur. Atunci când rostim aceste rugăciuni, primim bucurie și luminare de la Născătoarea de Dumnezeu. Maica Domnului ne ajută foarte mult. Ea ne scapă din situațiile care par fără ieșire, fără soluție.

În zilele noastre, mulți suferim de deznădejde și de nerăbdare.

Deznădejdea întotdeauna este de la diavol și oricine deznădăjduiește își pierde tăria. Fundamentul vieții este răbdarea. Atunci când ne lipsește răbdarea, viața noastră se afundă și se destramă.

Părinte, lumea aceasta și noi, cei care trăim în ea, suntem într-o situație dificilă, cu tot ceea ce se petrece în jur și cu toate cele despre care doar auzim că se întâmplă. Există multă frică.

Da, simțim că lucrurile vor deveni catastrofale și acest lucru se și întâmplă zilnic. Tocmai de aceea alergăm la biserici și mănăstiri, însă trebuie să nu ne temem. Gândiți-vă doar, dacă numai o ceată de îngeri a căzut, devenind cu toții demoni, și a putut provoca atâta rău, cât de mult ajutor primim noi de la cele nouă cete de îngeri care au rămas ale Domnului! Odată, L-am văzut pe Hristos Domnul pe tronul său dumnezeiesc, iar lângă El se afla Maica Domnului și cetele de îngeri și sfinți. Cu toții așteptau o înclinare din cap de la Hristos, pentru a sări în ajutorul omenirii, în această nouă situație. Atunci când umplem inimile noastre, în fiecare zi a vieții, cu numele lui Hristos, credința noastră se întărește și putem înfrunta orice. Maica Domnului intervine pentru noi și mijlocește permanent, pentru ca noi să primim putere și speranță de la Dumnezeu.

Părinte, la vârsta la care vă aflați acum, puteți să vă mai rugați la fel ca la început, sau este diferit?

Mă rog mai bine acum, decât la început. Sigur, nu am acea intensitate a rugăciunii lui Gheron Iosif Isihastul, însă dă Domnul să am rugăciune puternică, iar acest lucru dă mângâiere și alinare micului meu suflet, în toate cele ce le-am trăit și prin care mai am încă de trecut.

De multe ori, sfintele moaște sunt înmiresmate.

E ca si cum sfinții ar spune că suntem rude.

Cancerul este larg răspândit astăzi.

Pacienții bolnavi de cancer sunt mucenici. Încerc să-i întăresc prin rugăciunea mea, cu sfatul meu, iar atunci când este posibil, merg să îi vizitez.

Mulți oameni trec prin încercări dificile, fie din cauza răutății altora, fie din cauza propriilor fărădelegi. Sunt situații atât de copleșitoare, încât este ca și cum trăiesc iadul pe lumea aceasta.

Când oamenii trăiesc iadul pe pământ și înțeleg semnificația acestei situații după criteriile duhovnicești, atunci când vor trece la cele veșnice, ei nu vor mai fi judecați, ci vor merge direct în brațele lui Hristos. Însă dacă ei nu înțeleg după criterii spirituale iadul pe care îl suferă aici, vor trăi suferința acestui iad și în viața viitoare.

Voiam să-ți spun ceva despre Rai. Înainte de a împlini vârsta de optzeci de ani, adesea eram răpit în cer, în Rai. Și acum, de asemenea, dar vârsta joacă totuși un rol. Odată, Domnul m-a luat de mână și mi-a spus: „Aici ai ridicat o biserică, aici ai spovedit și ai salvat un suflet, aici ai mângâiat, aici ai sfătuit și ai atenționat...”. Cu alte cuvinte, El îmi spunea tot ceea ce făcusem și, prin acest lucru, El mi-a dăruit bucurie, iar împreună cu însuși cuvântul Său, atât de multă bucurie, încât i-am spus: „Dulcele meu Hristos, nu mai pot îndura. Nu mai pot îndura… Voi plesni de atâta bucurie! Te rog, du-mă înapoi…”. Apoi, m-am găsit din nou în camera mea.

Altă dată, pe când eram din nou în Rai, am văzut un tânăr minunat, din cavalerie (leventi). Alături de el, era un cal cu o coadă spiralată, de o frumusețe fără seamăn. Eram gelos în interiorul meu, pentru acest motiv. Și eu îmi doream să am un asemenea cal. Tânărul a strigat către mine și mi-a spus, pe tonul unui comandant: „Du-te și spune oștii că partea din spate nu este păzită și că răzvrătiții [aceștia fiind demonii] vor merge acolo”. Așa că am alergat și le-am spus. M-am întors fugind, să-i spun că i-am împlinit porunca. El m-a îmbrățișat, m-a sărutat și, încălecând calul, a plecat cu zâmbetul pe față.

Cu alte cuvinte, Părinte, multe lucruri se întâmplă în spatele nostru, pe care noi nu le sesizăm?

Desigur. Tocmai de aceea, trebuie să fim atenți în toate. Să avem mare grijă. Vom trece prin niște încercări înfricoșătoare.

Cum este în iad, Părinte?

Cum este? Îngrozitor, îngrozitor. Nici măcar o pasăre să nu ajungă în zbor acolo…! Așa cum oamenii se îneacă în mare, așa se îneacă și în chinurile iadului, sub privirile diavolilor. Trebuie să ne rugăm pentru cei adormiți. Este o faptă de mare milostenie. Mama mea era o femeie virtuoasă. Mi-am întemeiat copilăria pe cuvintele ei. Înainte de a muri, a zăcut țintuită la pat timp de doi ani de zile și spunea adesea: „Părinte, roagă-L pe Dumnezeu să mă ia la El. Am obosit…”. Puteți citi continuarea articolului aici.