Sfântul Cuvios Sila

7 Iunie / Sfinți ocrotitori
Versiune tipar PDF version Send by email

Ieroschimonahul Sila devine egumen al Schitului în toamna anului 1753. Originar din ținutul Botoșanilor - unde viețuise un timp în Schitul Orășeni până la moartea starețului său Ghedeon -, viitorul egumen Sila vine la Sihăstria Putnei pe când avea 13-14 ani. 

Este primit de starețul Teodosie, care-l şi călugăreşte. Foarte repede este hirotonit diacon şi preot de către episcopul de Rădăuţi Calistru (1708-1728). Este rânduit apoi econom al schitului, şi, ca ucenic al starețului Dosoftei (1715-1753), a purtat grijă de toate cele necesare frăţiei timp de treizeci de ani.

Ieroschimonahul Sila devine egumen al schitului în toamna anului 1753, numit fiind de către însuși mitropolitul Iacov Putneanul al Moldovei (1450-1460).

Cu sfatul, cu îndemnul şi cu binecuvântarea mitropolitului Iacov, egumenul Sila a întreprins ample lucrări de amenajare a schitului. Vechea şi micuța biserică de lemn (care avea acum un secol şi jumătate) a fost mutată în livada cu meri, în jurul ei fiind amenajat cimitirul pentru odihna până la cea de a doua venire a călugărilor de aici.

Noua biserică a fost construită de data aceasta din piatră de râu, lucrările demarând în anul 1754 (la mai puţin de un an de la instalarea ca stareţ a cuviosului Sila), finalizându-se după patru ani de muncă împletită cu rugăciune. Sfântul locaș a primit hramul „Buna Vestire”, fiind sfinţit în 1758 de episcopul Dosoftei Herescu al Rădăuților (1750-1789), așa cum rezultă şi din pisania păstrată la Mănăstirea Putna: „Sfânta Sihăstrie a Putnei din început a fost făcută din lemn de Ilie Cantacuzin şi s-au înnoit făcându-se din piatră în zilele Măriei Sale Constantin Racoviţă Voievod, cu mila mai multor creştini şi prin silinţa stareţului Sila şi s-a sfinţit de Kir Dositei, episcop de Rădăuți, văleat 7266 (= 1758)”.

În paralel cu zidirea bisericii, au fost realizate şi alte lucrări: s-a consolidat terenul accidentat din jurul noii biserici, s-au demolat vechile chilii şi s-au ridicat altele noi, au fost înnoite pivniţele pentru alimente şi vin, s-a amenajat cişmeaua de apa, s-a lărgit şi s-a împrejmuit curtea, construindu-se trei porți: una principală, încadrată de două mai mici. Şi aceste lucrări au putut fi duse la împlinire tot cu ajutorul bunilor creştini şi a unor boieri ai vremii. Tocmai pentru a nu fi uitat acest gest al lor, egumenul Sila a alcătuit un pomelnic în care să fie înscrişi „numele tuturor fericiţilor miluitori”, îndatorându-i pe urmaşi să-i pomenească la sfântul jertfelnic.

S-au păstrat câteva manuscrise în biblioteca Mănăstirii Putna din care aflăm despre unele danii făcute de Constantin Mihail Racoviță Voievod, Scarlat Ghica, Ioan Teodor Calimachi şi Grigorie Ioan Calimachi. Putem spune că, în timpul egumenului Sila, Sihăstria Putnei a cunoscut cea mai înfloritoare perioadă nu numai din punct de vedere duhovnicesc, ci şi din perspectivă administrativ-gospodarească.

În muzeul mănăstirii Putna se găsesc următoarele obiecte liturgice donate de către egumenul Sila: un potir de argint aurit în interior (1756), un set de vase (1757) compus dintr-un potir de argint, la fel, aurit în interior, cu o remarcabila frumusețe decorativă, un disc de argint, o steluță, toate trei lucrate de maistrul Rafail, cărora li se alătură o copie despre care se crede ca a fost dăruită tot de stareţul Sila, împreună cu celelalte vase liturgice. Se mai păstrează în inventarul mănăstirii şi o pereche de paftale care au aparținut starețului Sila, după cum rezultă din inscripțiile de pe amândouă, şi care au fost aduse aici după moartea sa şi după ce schitul a fost desfiinţat, iar ultimii viețuitori au fost transferaţi, cel mai probabil, la Mănăstirea Putna.

Așezământul monahal de la Sihăstria Putnei a fost şi un centru cultural deosebit. Spre deosebire de majoritatea mănăstirilor, Sihăstria nu a posedat pământ arabil, sihaștrii de aici respectând cu multa strictețe regulile schimei monahale. În 1783, cuviosul Natan scria: „(...) moşii, ţigani şi robi şi loc de arat şi semănat nu s-au dat. Şi măcar de a şi vrut cândva cineva dintre creștini pentru ctitoria şi pomenirea sa să dea vreo moşie la aceasta Sihăstrie, părinţii nicidecum nu au primit știind că cu robi şi cu moşii şi cu lucrarea pământului şi cu dobitoace nu vor putea fără de griji, gâlcevi şi supărări să-şi săvârşească rugile, slujbele şi jertfele după rânduiala şi datoria sihăstrescului cin ". Viața duhovnicească se afla deci pe primul plan; sihaștri, prin rugăciunile lor, s-au sfinţit pe ei înșiși şi i-au ajutat şi pe oamenii care le cereau să se roage pentru ei, aceștia îndatorându-se - drept recunoștință - să le asigure cele necesare pentru traiul pământesc. În răgazul dintre rugăciune şi fugara odihnă, monahii se ocupau cu traducerea, copierea, înfrumusețarea cărţilor folositoare de suflet, mărturie a ostenelii lor cărturăreşti fiind exemplarele care s-au păstrat la Mănăstirea Putna, altele pierzându-se datorită vremilor neprielnice.

Ultimii opt ani de viață ai stareţului Sila au fost deosebit de grei, trebuind să îndure multe lipsuri din cauza schimbărilor de ordin politic. După răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic (7 mai 1775), Sihăstriei i s-au pus multe interdicţii, daniile obişnuite ale domnilor moldoveni au încetat, aşa încât, în repetate rânduri, stareţul Sila face apel la bunii creştini pentru a-i ajuta pe sihaştri.

La 10 martie 1781, după 27 de egumenie, bătrânul cuvios Sila se retrage de la conducerea schitului, lăsându-l ca urmaş pe ieroschimonahul Natan. A mai trăit doi ani în schit, iar la 23 aprilie 1783 a trecut la cele veşnice, în vârstă de peste 81 de ani, dintre care peste 70 i-a petrecut în nevoinţă la Sihăstria Putnei. Piatra lui de mormânt a fost descoperita în aprilie 1990, în partea dreaptă a exteriorului bisericii, chiar lângă pronaos, având aceasta inscripție: „ Aicea zac oasele ieroschimonahului Sila ... care au răposat valeatul 7291 (= 1783), aprilie 23 ”.

În drum spre Sihăstria Putnei, se găsește pe partea stângă, aproape de intrarea în mănăstire, izvorul Starețului Sila. În septembrie 1882, starețul Mănăstirii Putna, Dezideriu Cozub (1878-1895), a ridicat aici o cruce din piatră, care poate fi văzută astăzi în cimitirul nou al mănăstirii.

Alte articole despre:

Adăugați un gând