Trei copii și unul mai mare
O pagină de literatură care merită citită.
Abia când ajunse sus îi mai pieri din frică. Aici, în bisericuţa din stâncă, se simţea în siguranţă. ÎI urmăreau să-l prindă de câteva zile. Nici el nu ştia de ce. Se uită lung la urmele de sânge de pe picioare şi mâini. Buricele degetelor încă îi mai zvâcneau. Străbătuse un drum lung şi greu. Norocul îi venise de când o apucase atunci sus pe poteca aceea din dreapta. Părea că nu duce nicăieri, dar ceva îl împingea într-acolo. Apoi toate crengile care-i biciuiau obrazul, şi stâncile care îl înţepau în tălpi, şi vântul care şuiera ameninţător în noapte; linişte şi întuneric. Doar zgomotele celor care-l căutau se auzeau în spate, din ce în ce mai stins. Se gândise că trebuie să găsească un adăpost acolo, de unde sclipea o luminiţă prin fereastra mică. Găsi uşa deschisă şi intră. Asta fusese. Acum se lungi pe podea ca să se odihnească.
Aproape că nu-i venea să creadă că scăpase. Altceva nu ştia să facă. Primele amintiri îi începeau cu bilele pe care trebuia să le arunce în sus şi să le prindă fără să-şi mişte privirea. Îşi aduse aminte de cei pe care îi veselea şi ochii îi sclipiră jucăuşi. Întotdeauna când zâmbea îşi ridică colţul gurii, ceea ce îi dădea un aer şăgalnic. Ca saltimbanc, nu făcuse decât să aducă bucurie celorlalţi. Şi asta îi umplea şi lui inima. Nu ştia de ce, dar atunci când îi vedea pe cei adunaţi să-l vadă bătând din palme şi râzând, simţea cum îi cresc aripi din inimă şi vrea să zboare. Aşa era de fiecare dată. Acum însă se terminase. Înţelegea că n-o să mai aibă voie să facă asta niciodată. O umbră de tristeţe îi întuneca pentru o clipă chipul. Se mângâie cu gândul că viaţa este mai importantă decât profesia. Bine că măcar a scăpat. O să vadă ce va face în viitor. Oboseala zilelor trecute îi apăsau prea tare ca să se mai poată gândi acum la ce va fi.
Acum era bine; în acest vârf de stâncă se simţea în siguranţă. Ceva neştiut îl purtase parcă până aici, ceva atât de tainic încât nu putea să-l definească. Dar sufletul lui curat îl simţea. Ştia că se petrecuse o minune, din acelea pe care nu le poţi înţelege decât dacă treci prin ele. Se uită jur-împrejur prin bisericuţă la chipurile zugrăvite pe pereţi. În lumina pâlpâindă a candelei se mişcau bărbi lungi, spade şi armuri, broboade, cai şi balauri, pe care ochii lui mari îi parcurgea curios ca pe o carte de basme. Se simţea pătruns într-un univers aparte, semăna cu un mare teatru, cu poporul adunat roată în jurul lui să-l privească. Acest gând îl entuziasma şi făcu râzând o piruetă, după care o înclinare uşoară a corpului în semn de reverenţă. Privirea i se opri pe o scenă mare zugrăvind o mamă ţinându-şi în braţe pruncul. Era aşa de impunătoare, şi avea o privire atâta de caldă cum nu mai întâlnise niciodată.
– Aceasta trebuie să fie împărateasa, gândi, şi se mai aplecă încă o dată.
Amintirile îl purtară departe la povestirile bătrânului cu care petrecuse o noapte adăpostindu-se într-un hambar. Acolo aflase de mama şi pruncul cu chip de bărbat, despre care se spunea că înviase după ce fusese răstignit, de ajutorul pe care îl primeşti dacă ridici ochii în sus şi ceri din inimă să ţi se împlinească ceea ce doreşti, depre paza şi ocrotirea care ţi se dă. Pe el îl scăpase cu viaţă chiar fără să o ceară. Vroia să mulțumească cumva, dar se simţea ruşinat de condiţia lui. Ştia că ar fi trebuit să stea în genunchi, aşa cum văzuse la cel bătrân că stătea înainte de a se culca. Dar o să mulţumească aşa cum ştia el. Va face cel mai frumos spectacol. Ultimul şi cel mai frumos. Zâmbi larg şi inima i se înflăcără. Se uită la împărăteasă şi i se păru că aceasta clipi scurt în semn de încuviinţare. Parcă tot teatrul se însufleţi dintr-odată. Forfota spectatorilor se potoli şi toţi se aşezară la locurile lor în aşteptare. Mâinile îi erau fierbinţi pe bilele care aruncate în sus formau un cer din ce în ce mai mare. Din inimă începură iară să-i crească aripi. Zbura.
În acest timp, pe poteca ce urca dinspre pădure se unduiau tăcut două umbre. Cu capetele uşor plecate, se întorceau la chilii. Se rugaseră toată noaptea, în liniştea naturii, aşa cum obişnuiau călugării din vechime. Nu era uşor, dar mântuirea sufletului numai cu multe nevoinţe se câştigă. Copilului la început îi veni mai greu, dar acum, după doi ani, se obişnuise. Aici la mănăstire era acum casa lui. După ce îi murise mama, tatăl îl aduse în acest vârf de munte. Oricum ştia că tatăl dorea asta şi înainte. Îi vorbea ades despre viaţa închinata lui Hristos, depre pacea şi bucuria pe care o au călugării, despre toate nevoinţele lor. Fusese deprins astfel de mic cu austeritatea. În ochii lui calzi de copil desluşeai o tristeţe, parcă prea devreme cuibărită. Tatăl. Un om bun de altfel, era uneori aspru şi neînduplecat. Chipul lui alungit şi tras trăda o viaţă a privaţiunilor, o asceză continuă, o postire neîntreruptă şi adesea istovitoare. Ochii lui priveau ascuţit întotdeauna departe, către patria cea cerească.
– Acolo trebuie să ajungem. Dar pentru asta trebuie să înfruntăm cu bărbăţie toate greutăţile, îi spunea adeseori fiului.
Iar fiul îl urma întru toate, uneori vesel şi zglobiu, alteori tăcut şi trist înăbuşindu-şi pornirile de a zburda precum un miel prin văi scăldându-se prin soare, de a trage măcar o dată un călugăr de barbă sau de a vărsa untura în mâncare ca să rămână toţi vieţuitorii flămânzi. Aici însă nu i se îngăduia. Îşi aminti din nou toate astea întorcându-se de la orele îndelungi de rugăciune din pădure. Va dormi un pic, apoi iar la slujbă. Astăzi era o zi în care era ispitit. Deznădăjduia. Încercase tatăl să-l întărească, dar el tot abătut era.
Ajunseră în dreptul bisericuţei şi-şi făcu o cruce mare aşa cum fusese învăţat. Prin ferestruica bisericuţei răzbăteau lumini intermitente şi stranii. Atras de jocul zburdalnic al luminii, copilul se apropie în fugă. Auzi în spate glasul scurt al tatălui care îl chema înapoi. Se apropie şi tatăl să-şi ia copilul ţintuit în fața ferestruicii. Nu i se părea deloc lucru curat zgomotele care se auzeau din biserică. Şovăi pentru o clipă, îşi spuse repede în gând o rugăciune şi se îndreptă cu paşi repezi către copil. Cunoscuse ispitirile diavolului şi imaginile pe care ţi le aduce ca să te înfricoşeze sau să te îndepărteze de la rugăciune. Dar tocmai în biserică să intre? Pe geam zări şi el arătarea cu hainele zdrenţe care sărea de colo-colo prin biserică aruncându-şi bilele către sfinţi în chip de batjocură şi dispreţ. Un diavol circar, din acela care te provoacă la râs. Scuipă puternic. Copilul îşi curmă brusc veselia şi râsul când simţi pe obrazul fierbinte mâna grea a tatălui, venită degrabă să-l înţelepţească. Era certat că cedase iar ispitei.
Tatăl se uită iar la acest diavol împieliţat care îndrăzni să tulbure liniştea sfântă a bisericii. Privirea lui pătrunzătoare îl fixă, parcă pentru a-l alunga de acolo. Întorcându-se, ochii i se opriră pe icoana Maicii Domnului și înmărmuri. Pruncul râdea şi bătea din palme.
O lacrimă mare se slobozi din ochii adânci ai tatălui şi se prelinse fierbinte până pe creştetul copilului.
Printre brazi, primele raze ale dimineţii îşi făceau loc jucăuşe.
