Cuvânt duhovnicesc
Rugăciunea
Rugăciunea este măsura tuturor lucrurilor. Dacă rugăciunea este bună, tot lucrul este bun.
Binefacerile păcii
Dobândeşte pacea şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Şi dacă nu poţi să nu te tulburi, atunci cel puţin să încerci să îţi înfrânezi limba, după cuvântul „tulburatu-m-am, dar n-am grăit”. Atunci când un om se află într-o stare de pace a minţii, el poate de la sine să le ofere celorlalţi lumina necesară luminării raţiunii. Dacă nu se poate să nu te tulburi, atunci, cel puţin, e necesar să încerci să îţi înfrânezi limba, după cuvântul psalmistului: „tulburatu-m-am, dar n-am grăit” (Ps. 76, 4). Pentru a ne păstra pacea sufletului, este nevoie să evităm cu orice preţ a-i critica pe alţii. În mod aparte, pentru a păstra pacea sufletească trebuie evitată acedia şi să te străduieşti a avea un duh vesel şi nu trist.
Iertarea greșelilor
De fiecare dată când noi trecem cu vederea o greșeală a fratelui nostru și Dumnezeu ne trece cu vederea o greșeală a noastră; și de fiecare dată când noi o dăm în vileag pe a fratelui și Dumnezeu o dă în vileag pe a noastră.
A auzit odată preotul Pelusiului despre nişte fraţi, că se duc des în oraş şi se scaldă, şi sunt nepăsători cu ei înşişi. Atunci a venit la adunare şi a luat chipul monahicesc de la ei. După aceea l-a mustrat inima, s-a căit şi s-a dus la avva Pimen, beat de gânduri, ducând şi levitoanele fraţilor, şi îi povesti întâmplarea bătrânului. El îi spuse:
– Tu nu mai ai nimic din omul cel vechi? Te-ai dezbrăcat de el?
– Mă mai împărtăşesc din omul cel vechi.
– Vezi că eşti şi tu ca şi fraţii. Dacă te împărtăşeşti cât de puţin la cele vechi, la fel (ca ei) eşti supus păcatului.
Atunci preotul se duse de-i chemă pe fraţi şi îşi ceru iertăciune celor unsprezece, şi îi îmbrăcă cu chipul îngeresc.
Mândria
Mândria este cea mai mare boală duhovnicească.
Așa cum lipitoarea îți suge sângele atunci când se lipește de tine, tot astfel și mândria absoarbe toată seva duhovnicească a omului. Pricinuiește chiar și axifiere duhovnicească, deoarece consumă tot oxigenul duhovnicesc al sufletului.
Credinţa este o cunoştinţă adevărată
Dumnezeu este crezut numai că există, pe baza raţiunilor din lucruri. Dar el dăruieşte celor evlavioşi o credinţă în existenţa Lui, mai întemeiată decât orice demonstraţie.Toate cunoştinţele se numesc inteligibile, întrucât principiile cunoaşterii lor pot fi demonstrate. Dumnezeu însă e numit neînţelesul, pentru că e crezut numai că există, pe baza celor ce pot fi înţelese. De aceea, nimic din cele ce pot fi înţelese nu se compară cu El în niciun chip.Cunoştinţele lucrurilor îşi au raţiunile proprii, împreunate în mod natural cu ele, spre demonstrarea lor. Prin acestea ele primesc în chip natural definiţia lor. Dumnezeu însă este crezut numai că există, pe baza raţiunilor din lucruri. Dar el dăruieşte celor evlavioşi o credinţă în existenţa Lui, mai întemeiată decât orice demonstraţie. Căci credinţa este o cunoştinţă adevărată, întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate, ca una ce este temelia lucrurilor mai presus de minte şi de raţiune.
Niciun lucru bun nu se săvârşeşte fără necaz
Să avem în minte că niciun lucru bun nu se săvârşeşte fără necaz. Căci trezeşte pizma diavolului. Iar dacă ni s-ar întâmpla să înaintăm în bine fără necaz, să nu ne înălţăm, cugetând că am fost izbăviţi de necaz pentru vrednicia noastră, ci pentru că Dumnezeu, cunoscând slăbiciunea noastră sau că nu avem puterea să îndurăm necazul, ne-a acoperit cu apropierea sfinţilor.
Bucuria şi nădejdea creştinului
Creştinul, când posteşte, zice : «N-am postit». Când se roagă, zice : «Nu m-am rugat». Când stăruie în rugăciune, zice : «N-am stăruit. Abia sunt la începutul exerciţiului şi al trudei», (şi pe bună dreptate): chiar dacă este om drept înaintea lui Dumnezeu, este dator să zică : Nu sunt drept, nici n-am trudit, ci în fiecare zi sunt un începător.
Creştinul, când posteşte, zice : «N-am postit». Când se roagă, zice : «Nu m-am rugat». Când stăruie în rugăciune, zice : «N-am stăruit. Abia sunt la începutul exerciţiului şi al trudei», (şi pe bună dreptate): chiar dacă este om drept înaintea lui Dumnezeu, este dator să zică : Nu sunt drept, nici n-am trudit, ci în fiecare zi sunt un începător. Acesta este semnul (distinctiv) al creştinismului, (faptul) că (omul) oricât s-ar trudi şi oricâte fapte bune ar face, se comportă ca şi când n-a făcut nimic. Astfel, când posteşte, zice : «N-am postit». Când se roagă, (zice) : «Nu m-am rugat». Când stăruie în rugăciune, (zice) : «N-am stăruit. Abia sunt la începutul exerciţiului şi al trudei», (şi pe bună dreptate): chiar dacă este (om) drept înaintea lui Dumnezeu, este dator să zică : Nu sunt drept, nici n-am trudit, ci în fiecare zi sunt un începător. Dator este, de asemenea, ca în fiecare zi să fie animat de nădejdea, bucuria şi aşteptarea împărăţiei viitoare şi a izbăvirii, zicând: Dacă n-am fost izbăvit astăzi, voi fi izbăvit mâine. După cum, cel ce sădeşte vie — înainte de a începe truda — este plin de speranţă şi bucurie; îşi imaginează deja butucii, îşi închipuie recolta — (deci) înainte de a fi obţinut vinul — şi aşa se apucă de lucru, pentru că nădejdea şi aşteptarea îl dispun la trudă şi la multe cheltuieli din casa sa; şi după cum, cel ce zideşte o casă şi cel ce lucrează un ogor, la început cheltuieşte mult, în speranţa câştigului viitor, tot aşa şi dacă cineva nu este însufleţit de bucurie şi nădejde, dacă (nu zice): Voi obţine izbăvirea şi viaţa, nu poate să suporte necazurile, nici povara, nici să meargă pe calea cea strâmtă. Pentru că nădejdea şi bucuria, prezente în el, îl fac pe acesta (capabil) să trudească, să suporte necazuri şi să meargă pe calea cea îngustă.